Dragilor,
În primul rând LA MULȚI ANI și să fiți sănătoși și fericiți, că ziua de 2 mai e ziua voastră.
Întâmplător a ajuns și la urechile mele "o mică problemă" în legătură cu organizarea cursului festiv de anul acesta... se spune că nu va mai fi loc în sală și pentru însoțitori.
La fel de întâmplător am asistat și la câteva reacții din partea viitorilor proaspeți absolvenți.
Nu aș vrea să fiu interpretat greșit. Nu stă în intenția mea să acuz pe cineva, să apăr pe altcineva sau să instig la ceva.
Totuși mă gândesc să vă scriu ce părere am eu despre toată treaba asta, fără a îndrăzni să dau sfaturi, doar să vorbesc despre "ce aș face eu dacă...".
Eu personal nu voi vorbi la acest "curs" festiv, seria precedentă îndrumată de mine a terminat anul trecut, iar indrumații mei actuali încă n-au ajuns la "maturitate". Cum ar veni, nu sunt implicat sau afectat direct. Însă cum zic de fiecare dată la începutul mesajului, chiar îmi sunteți dragi, așa că simt și eu că încă o bucățică din sufletul meu pleacă cu voi din facultate.
M-am întristat puțin când am văzut resemnare, și puțin mai mult când am văzut și o "scuză" condescendentă că "așa e la noi, la geografie". Nu sunt la curent cu organizarea din acest an, dar presupun că nu a avut nici un amestec facultatea ca instituție sau personalul ei (bănuiesc și eu că poate s-ar fi ocupat inimoșii colegi din Ligă).
Sentimentele au fost amestecate când am citit rândurile celor nu chiar resemnați. Bucurie că n-a murit spiritul, tristețe că s-a redus toată treaba cu scumpii insoțitori la o simplă "vizionare" și eventual la ceva bani...
Eu sunt în facultatea de geografie aproape de pe când voi spuneați pentru prima dată "apa" și am fost la fiecare curs festiv. Poate că unii privesc un exercițiu repetat 19 ani la rand (în unii ani de mai multe ori, pe specializări) ca pe o rutină, însă eu nu m-am plictisit. Bineințeles că cel mai frumos a fost în anii în care am strigat catalogul și am spus câteva cuvinte. Dar în fiecare an, vă mărturisesc, momentul a fost mult mai mult decât o simplă ceremonie vizionabilă de către niște însoțitori tăcuți de pe margini. Lacrimile dintre genele tuturor participanților - studenți, profesori, frați, amici din copilărie, viitori parteneri de viață dar MAI ALES minunații PĂRINȚI, dublate de câte un vârtos nod în gâtul fiecăruia împletesc sentimente dintre cele mai diferite, in combinații la fel de unice ca o amprentă digitală.
Am fost de față la cursul festiv din 15 mai 2003, când regretatul profesor Gheorghe Lupașcu a fost invitat să susțină cursul festiv și a făcut-o fără să știe că urma să fie ultimul său curs, iar că la banchetul din seara aceea avea să-și danseze ultimul său dans... pentru că abia în ziua următoare a trecut în altă dimensiune. Nu pot sa-l chem martor, insă prin poziția pe care am ocupat-o în acele zile știu că a fost extrem de onorat și fericit și a știut să se bucure sincer alături de proaspeții absolvenți de atunci.
Am fost de față și la cursul festiv de anul trecut, și știu un părinte din sală care a făcut un efort deosebit să se deplaseze la Iași special pentru asta. Știu ce om puternic și călit a fost o viață întreagă, și ce imagine de stâncă aveau toți consătenii și cunoscuții despre el. Dar mai știu că la cursul festiv, când a văzut-o pe fata tatii cea mai mică în robă primind diploma de la îndrumatorul de an, nu a strivit o lacrimă între gene, ci a plâns ca un copil. Astăzi nu mai este printre noi, și nu pot să-l rog să mărturisească, dar știu că acel moment a însemnat enorm de mult pentru el și că s-a simțit un om împlinit cu puțină vreme înainte de a trece dincolo...
Am și eu doi copii, și știu nemijlocit cât de mult înseamna chiar și două cuvinte de aprieciere auzite despre copilul tău de la unul dintre dascălii săi.
Știu că organizarea este complicată și de multe ori alambicată. Mai știu și că uneori cei cu care trebuie să rezolvi o treabă au anumite indispoziții care nu sunt neaparat legate de tine sau de treabă în sine, dar care se reflectă cât se poate de puternic asupra modului de rezolvare a acelei trebi.
Este totuși o cale extrem de lungă de la toate aceste piedici și până la trimiterea în derizoriu a unui moment minunat și amputarea nesocotită a unori bucăți (de cele mai multe ori cele mai mari bucăți) din sufletul unor oameni minunați care ne-au sprijinit tăcuți de multe ori din umbră și aproape totdeauna prin eforturi supraomenești, oameni pe care rareori până la vârsta absolvirii am apucat să-i apreciem și să le înțelegem așteptările.
Condițiile participării acestor mari suflete nu au fost negociate la încheierea învoielii cu furnizorul sălii... înțeleg... poate din greșeala, poate din grabă... dar schimbarea regulii în timpul jocului este, după cum știm, nelalocul ei.
Este prea mică sala? NICI O PROBLEMĂ - mergeți pe terenul din spatele corpului D... mergeți pe stadion... mergeți în Parcul Expoziției și inchiriati stația și microfonul de la lăutarii de la corpul V... mergeți în Grădina Botanica... mergeți la urma urmei în Piața Unirii... găsiți o soluție... dar VĂ IMPLOR, nu ignorați sufletele care v-au protejat și s-au sacrificat ca să vă vadă ajunși aici.
Vă țin pumnii și cu mâinile și cu sufletul.
Iar dacă aș putea să pun și umărul să vă ajut cu ceva, vă rog să-mi spuneți.
Cu cele mai bune gânduri,
Stefan K.
În primul rând LA MULȚI ANI și să fiți sănătoși și fericiți, că ziua de 2 mai e ziua voastră.
Întâmplător a ajuns și la urechile mele "o mică problemă" în legătură cu organizarea cursului festiv de anul acesta... se spune că nu va mai fi loc în sală și pentru însoțitori.
La fel de întâmplător am asistat și la câteva reacții din partea viitorilor proaspeți absolvenți.
Nu aș vrea să fiu interpretat greșit. Nu stă în intenția mea să acuz pe cineva, să apăr pe altcineva sau să instig la ceva.
Totuși mă gândesc să vă scriu ce părere am eu despre toată treaba asta, fără a îndrăzni să dau sfaturi, doar să vorbesc despre "ce aș face eu dacă...".
Eu personal nu voi vorbi la acest "curs" festiv, seria precedentă îndrumată de mine a terminat anul trecut, iar indrumații mei actuali încă n-au ajuns la "maturitate". Cum ar veni, nu sunt implicat sau afectat direct. Însă cum zic de fiecare dată la începutul mesajului, chiar îmi sunteți dragi, așa că simt și eu că încă o bucățică din sufletul meu pleacă cu voi din facultate.
M-am întristat puțin când am văzut resemnare, și puțin mai mult când am văzut și o "scuză" condescendentă că "așa e la noi, la geografie". Nu sunt la curent cu organizarea din acest an, dar presupun că nu a avut nici un amestec facultatea ca instituție sau personalul ei (bănuiesc și eu că poate s-ar fi ocupat inimoșii colegi din Ligă).
Sentimentele au fost amestecate când am citit rândurile celor nu chiar resemnați. Bucurie că n-a murit spiritul, tristețe că s-a redus toată treaba cu scumpii insoțitori la o simplă "vizionare" și eventual la ceva bani...
Eu sunt în facultatea de geografie aproape de pe când voi spuneați pentru prima dată "apa" și am fost la fiecare curs festiv. Poate că unii privesc un exercițiu repetat 19 ani la rand (în unii ani de mai multe ori, pe specializări) ca pe o rutină, însă eu nu m-am plictisit. Bineințeles că cel mai frumos a fost în anii în care am strigat catalogul și am spus câteva cuvinte. Dar în fiecare an, vă mărturisesc, momentul a fost mult mai mult decât o simplă ceremonie vizionabilă de către niște însoțitori tăcuți de pe margini. Lacrimile dintre genele tuturor participanților - studenți, profesori, frați, amici din copilărie, viitori parteneri de viață dar MAI ALES minunații PĂRINȚI, dublate de câte un vârtos nod în gâtul fiecăruia împletesc sentimente dintre cele mai diferite, in combinații la fel de unice ca o amprentă digitală.
Am fost de față la cursul festiv din 15 mai 2003, când regretatul profesor Gheorghe Lupașcu a fost invitat să susțină cursul festiv și a făcut-o fără să știe că urma să fie ultimul său curs, iar că la banchetul din seara aceea avea să-și danseze ultimul său dans... pentru că abia în ziua următoare a trecut în altă dimensiune. Nu pot sa-l chem martor, insă prin poziția pe care am ocupat-o în acele zile știu că a fost extrem de onorat și fericit și a știut să se bucure sincer alături de proaspeții absolvenți de atunci.
Am fost de față și la cursul festiv de anul trecut, și știu un părinte din sală care a făcut un efort deosebit să se deplaseze la Iași special pentru asta. Știu ce om puternic și călit a fost o viață întreagă, și ce imagine de stâncă aveau toți consătenii și cunoscuții despre el. Dar mai știu că la cursul festiv, când a văzut-o pe fata tatii cea mai mică în robă primind diploma de la îndrumatorul de an, nu a strivit o lacrimă între gene, ci a plâns ca un copil. Astăzi nu mai este printre noi, și nu pot să-l rog să mărturisească, dar știu că acel moment a însemnat enorm de mult pentru el și că s-a simțit un om împlinit cu puțină vreme înainte de a trece dincolo...
Am și eu doi copii, și știu nemijlocit cât de mult înseamna chiar și două cuvinte de aprieciere auzite despre copilul tău de la unul dintre dascălii săi.
Știu că organizarea este complicată și de multe ori alambicată. Mai știu și că uneori cei cu care trebuie să rezolvi o treabă au anumite indispoziții care nu sunt neaparat legate de tine sau de treabă în sine, dar care se reflectă cât se poate de puternic asupra modului de rezolvare a acelei trebi.
Este totuși o cale extrem de lungă de la toate aceste piedici și până la trimiterea în derizoriu a unui moment minunat și amputarea nesocotită a unori bucăți (de cele mai multe ori cele mai mari bucăți) din sufletul unor oameni minunați care ne-au sprijinit tăcuți de multe ori din umbră și aproape totdeauna prin eforturi supraomenești, oameni pe care rareori până la vârsta absolvirii am apucat să-i apreciem și să le înțelegem așteptările.
Condițiile participării acestor mari suflete nu au fost negociate la încheierea învoielii cu furnizorul sălii... înțeleg... poate din greșeala, poate din grabă... dar schimbarea regulii în timpul jocului este, după cum știm, nelalocul ei.
Este prea mică sala? NICI O PROBLEMĂ - mergeți pe terenul din spatele corpului D... mergeți pe stadion... mergeți în Parcul Expoziției și inchiriati stația și microfonul de la lăutarii de la corpul V... mergeți în Grădina Botanica... mergeți la urma urmei în Piața Unirii... găsiți o soluție... dar VĂ IMPLOR, nu ignorați sufletele care v-au protejat și s-au sacrificat ca să vă vadă ajunși aici.
Vă țin pumnii și cu mâinile și cu sufletul.
Iar dacă aș putea să pun și umărul să vă ajut cu ceva, vă rog să-mi spuneți.
Cu cele mai bune gânduri,
Stefan K.
Un comentariu:
Frumos!
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Tin minte cum ma privea mama dupa ce mi s-a strigat numele... de parca detineam trofeul lumii, cat de mandra era!
Cum sa nu fi venit mamica la curs??!
Felicitari pentru articol!
Trimiteți un comentariu