O imagine cât o mie de cuvinte

Chris Jordan priveşte cultura contemporană americană prin prisma austeră a statisticii, în ultimul său proiect numit "Running the Numbers - An American Self-Portrait". El creează o serie de imagini de dimensiuni mari, extrem de detaliate, asamblate din mii de imagini mai mici, cu speranţa că aceste imagini infăţişând numerele din statistici ar putea avea un alt impact decât cifrele în sine, încercând să ridice "un semn de întrebare asupra rolului individului într-o societate din ce în ce mai enormă, incomprehensibilă şi copleşitoare".

Amintim, numai pentru exemplificare (pentru a vedea restul lucrărilor, intraţi pe site-ul său), lucrarea "Skull With Cigarette" (Craniu cu ţigară), 2007 [având la bază o pictură de Van Gogh], având o dimensiune de 72"x98" (1,83 x 2,49 metri), înfăţişând 200.000 de pachete de ţigări, număr egal cu cel al americanilor decedaţi din cauza fumatului în fiecare şase luni.

întreaga lucrare (1,83 x 2,49 metri)

zoom parţial

zoom şi mai apropiat

detaliu la dimensiune naturală

Anunţ umanitar

Citiţi în linkul de mai jos povestea tristă a lui Cosmin Gologan din Bacău, şi povestiţi şi cunoscuţilor care ar putea să şi ajute.

Prea multe articole imbecile

Un anume supercugetător în viaţă se trezeşte dimineaţa cu faţa la cearşaf şi scrie un articol la fel de galben-verzui ca şi primele secreţii pe care le scuipa dupa o tuse gospodărească...
Un anume ziar rămâne minunat la priveliştea oferită, şi îi publică neîntârziat secreţiile.

Iată, Bună Ziua Iaşi, 28.10.2008: "Prea mulţi politicieni homosexuali".

Peroraţia izvorăşte dintr-o revoltă profundă împotriva iniţiativelor legislative de protecţie a nefumătorilor împotriva fumatului pasiv, strigând din răsputeri despre drepturi de contribuabil şi bătând câmpii cu talent.
Una dintre cele mai nesimţite şi imbecile erori logice comise de autorul respectivei bălăcăreli este stupida presupunere că democraţie înseamnă că ai dreptul să faci absoluti orice vrei tu, inclusiv să îţi baţi joc de drepturile fundamentale ale celor de lângă tine.
Şi chiar pornind de la această presupunere falsă, îşi varsă mânia galben-verzuie aruncând un titlu demn de preşcolarul Ghiţă.
Întreb şi eu, retoric, oare dreptul fumătorului de a-mi periclita sănătatea şi de a-mi provoca în mod direct disconfort decurge din faptul că el are patru perechi de bile sau pur şi simplu s-a născut superior şi are drept de viaţă şi de moarte asupra mea şi a copiilor mei?
Nici nu-mi mai vine să-mi amintesc de imbecilitatea unor părinţi fumători (adesea chiar mămici) care fumează nu doar de faţă cu copilul, ci şi fără a-şi lua minime măsuri de precauţie ca aceştia să poată respira aer curat. Simt că albesc de furie atunci când văd în parc mămici ţinând ţigara în mâna cu care ţin şi copilul, sau fumând cu copilul în braţe.
Vedeţi şi postarea: Cel mai bun videoclip educativ al anului

Aseară am participat la un dineu aniversar într-unul dintre cele mai pretenţioase restaurante ieşene, nou apărut în cadrul unui hotel cu nume rezonant. Din păcate, la scurt timp după sosirea tuturor invitaţilor şi declanşarea distracţiei, densitatea fumului de ţigară a devenit aproape palpabilă. Lăsând la o parte constatarea naturală că într-un astfel de local cu ştaif ar fi trebuit să existe măcar o instalaţie eficientă de extragere a fumului şi din profund respect pentru toţi colegii mei fumători (şi nu pentru obiceiurile lor), mi-am luat paharul, mi-am aruncat sacoul pe umeri şi am ieşit pe terasă, să respir...
Paradoxal, dar foarte benefic pentru mine, pe terasă nu era nici un fumător. Nici scrumiere. După aproximativ cinci minute, apare un coleg, cu sacoul pe umeri si paharul în mână, aflat într-o nevoie de oxigen la fel de mare ca a mea. Am petrecut mai bine de o oră pe terasă, înconjuraţi de un plăcut aer de seară neviciat, şi nu am revenit în sală decât după ce mai bine de jumătate dintre invitaţi se retrăseseră şi aerul a devenit puţin mai respirabil. Din oarece motive nu pot reproduce fidel dialogul pe care l-am avut, şi nici nu-mi stă în fire să inventez replici neconforme cu realitatea. Pot însă să relatez conţinutul celui dintâi dintre subiectele abordate...
Când a ieşit colegul şi mi s-a alăturat, la întrebarea standard legată de ocupaţia curentă, am răspuns scurt că am ieşit să respir, ca acolo nu mai puteam. Dragul meu coleg, cu un zâmbet trist, mi-a spus că speră să nu mă supăr, dar ce se întâmplă acolo este doar lipsă de educaţie. Am încercat (de dragul conversaţiei) sa fac pe avocatul diavolului, să iau apărarea colegilor fumători, să le acord circumstanţe atenuante, să spun că aşa au crescut, aşa a fost sistemul, că dacă nu au posibilitatea să iasă din ţară să vadă cum se comportă lumea acolo... Au fost aduse în discuţie exemple concrete de oameni care ies din ţară destul de des, acolo se comportă aşa cum se comportă localnicii, iar când se întorc în ţară parcă uită de civilizaţie. În fine, după multe dezbateri, concluzia a fost că într-adevăr lipsa de educaţie îşi spune cuvântul. Aş mai adăuga şi o doză importantă de nesimţire şi nepăsare, de egocentrism şi desconsiderare faţă de ceilalţi. Pomenesc adesea povestea unui fost coleg fumător, al cărui frate a fost nevoit să renunţe la fumat din motive medicale: într-o seară lungă, după un bun chef, fratele a rămas să doarmă cu el. În pat i-a mărturisit direct: probabil că şi respiraţia mea mirosea la fel de scârbos ca şi a ta... dacă aş fi ştiut m-aş fi lăsat de fumat cu 20 de ani în urmă...